Cat de mult ne gandim la moarte ? Cat de mult ne apasa gandul mortii ? Al mortii noastre, nu al disparitiei generatiei noastre, nici a speciei umane sau a universului. A iesirii noastre ca indivizi din Istorie. Moartea e un fenomem ce se petrece la persoana intai. Tot ce e inafara persoanei intai singular intra in categoria discutiilor si comentariilor despre acest subiect. Tot ce nu se incadreaza aici — in perceptia individuala, se va inscrie in perimetrul aspectelor conceptului de finitudine.
Conceptul de finitudine face referire la asumarea mortii individuale. La nivelul societatii exista o refulare sociala a mortii (1), o reticenta si o ignorare a acestui fenomen. Philippe Aries in Essai sur l’histoire de la mort en Occident du Moyen Age a nos jours - citat de Andrei Marga (2), sustine ca oamenii sunt constienti ca exista moarte dar se comporta ca si cum nu ar exista, eliminarea ei - inlocuita cu o “angoasa difuza si anonima” - din constiinta publica fiind o caracteristica a mentalitatii contemporane.
Jurgen Habermans sustinea ca lumea moderna isi ia reperele normative din ea insasi, spre deosebire de precedentele care apelau la transcedent (3), transcedentul insusi fiind indepartat, atenuat, desacralizat si chiar negat, iar conceptul mortii ii urmeaza traiectoria.
Moartea si taxele sunt ineludabile - stim cu totii aceasta butada anglo-saxona. Chiar daca la macronivel, societatea, fiind in perpetua si neostoita alergare - cheia succesului
, nu se opreste sa cugete asupra acestui fenomen, individul, in patratelul lui de existenta este fortat sa se confrtunte cu el, cel putin cand vede un cortegiu funerar. “Moartea-i ici, moartea-i colea, moartea-i pretutindenea” - versurile unui poem de sorginte engleza care tocmai asta reflecta: nolens-volens ne vom intalni fiecare moartea !
Exista vreun remediu pentru aceasta angoasa ancestrala?
Crestinismul este prin excelenta o religie a Invierii. Nu a eternei reintoarceri, nu a metempsihozei, nu a contopirii cu Brahman. Esenta crestinismului se invarte si se centreaza pe moartea si invierea lui ISUS. Dar pentru a exista o Inviere, trebuie sa existe moartea - pe care Ioan Damaschin (4) o definea ca despartirea sufletului de trup.
Nichita Stanescu indemna: “transforma-te-n slova sa nu te manance viermii!”. Creatia ne poate scoate din anonimatul crunt in care ne arunca geniul mortii ? Dar ISUS spunea ca viermii vor roade orice comoara care nu este localizata pe teritoriul Imparatiei Cerurilor si unde e comoara noastra, acolo va fi si inima noastra.
Ap. Pavel si Petru, respectiv pleiada de martiri ai crestinismului au orientat centrul de greutate al acestui fenomen mult mai aproape de eternitate, balanta atarnand in favoarea iesirii din Istorie. Sa fi fost doar extremism similar celui promovat de organizatiile teroriste? Sau sa fie vorba doar de ceea ce cita Petre Tutea ca fiind definitia crestinului adevarat :”sa crezi in ceea ce nu este de crezut, sa speri in ceea ce nu este de sperat si sa iubesti ceea ce nu este de iubit” (5) ?
In cele din urma, spunea Petre Tutea, “cine slujeste lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului” (6). Prin analogie, cine slujeste lui ISUS HRISTOS este obsedat de nadejdea mostenirii Cerului.
—————————————————————————————
(1) Andrei Marga, Religia in era globalizarii, Ed.EFES, Cluj-Napoca, 2006, pp.239
(2) ibidem, pp. 231
(3) Jurgen Habermans, Discursul filosofic al modernitatii, Ed.ALL, Bucuresti, 2000
(4) Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed.Scripta, Bucuresti, 1993, pp.202
(5) Petre Tutea, Batranetea si alte texte filosofice, Ed.Viitorul romanesc, Bucuresti, 1992, pp.67
(6) Petre Tutea, 321 de vorbe memorabile, Ed.Humanitas, Bucuresti, 1993, pp.73