Am mai găsit o poezie in ton cu cele din postarea anterioară, adica din ciclul “astea nu se mai gată?”. Poartă titlul de mai sus:

“Rostogolesc bolovanul dorinţei de a fi

însingurat,

pierdut într-un ritual al tăcerii -

sunt un Sisif încruntat

şi-ncătuşat în absurdul datoriei de a trăi.

Sfidez destinul

zadarnic luptând cu morile de vânt,

inconjurat

de umbre străine şi urme de timp -

sunt un Don Quijote-ncrâncenat

în visul de-a fi Prometeu,

eu -

o picătură de cer intr-un pumn de pământ.”

Ha-ha! uneori ma distrez citind astfel de poezii. Alteori ma gandesc ca totusi aceste versuri scurma undeva, ciupesc anumite corzi, unele mai sensibile, altele invechite, in paragina. Framantarile existentiale sunt prohibite evanghelicilor? dar atunci Ilie sau Iona? Am mai descoperit una.

Panta Rhei

“Dorinţa

rupând zăgazurile

unui suflet nenorocit care geme,

un trandafir -

simbol al iubirii,

miraculos izvor de voluptate şi suferinţă,

Fata Morgana -

quintesenţa căutării,

ca o pasăre măiastră dansând printre stele,

necunoscutul din oglindă…

- iluzii de-o clipă ce mă-nvaţă

corolarul vieţii: totul curge spre nefiinţă!“

Your response: