Ma framanta de multa vreme problema subiectivitatii, a interpretarii oricarui fenomen in cheia proprie a experientelor, cunostintelor, sentimentelor, etc. Ma gandeam sa fac un studiu de caz bine inchegat si documentat – slabiciunea cuiva pe care-l respect – dar n-am avut vreme si cred ca nu trebuie sa preget la a lansa acest subiect.

In viata de zi cu zi, intalnim o data cu fiecare om cu care interactionam, un punct de vedere propriu. Uneori ni se pare absurd atat argumentatia acelei persoane, cat si obstinatia cu care se tine de ceea ce crede despre ceva. De cele mai multe ori – datorita protocoalelor, conformismului si respectului – evitam la a ne confrunta deschis cu acea persoana. Putini avem curajul lui Razvan Cristian de a ne spune punctul de vedere.

Bun, dar fiecare dintre noi suntem subiectivi. Ne facem prieteni pt ca ni se pare ca avem afinitati si interese comune; ceilalti -treaba lor. Ne gasim parteneri tot pe baza subiectivismului : aici chiar exista o zicala care ne amendeaza subiectivismul , cica “dragostea e oarba!”.

Este subiectivismul o tara, o molie care roade imbracamintea sufletului? sau ne simtim atat de bine cu el incat merita sa-i sacrificam orice altceva ?

Sa dam exemple de subiectivism! sau nu? de ce nu? uite, eu pt ca n-am pedegree in biserica, m-am simti marginalizat (bun, sunt subiectiv – dar mi-au spus-o si altii!). Am resimtit chestia asta acut cand stateam de vreo juma’ de ora in audienta la big brother Paul Negrut la UEO (stia ca sunt la usa) si a fost introdus cu pompa baiatul unui pastor (imi pare rau ca nu mai stiu a cui era ) .

Am un prieten f. bun care, nefiind de vina, a iesit dintr-o casnice cu musca pe caciula, cu toate ca nevasta-sa era aia rea de musca. De ce? pt ca el era “vinitura”, ea era aia de familie buna!

Bun, sunt cazuri particulare, poate! Dar ce ne facem cu realitatile clare, cu adevarurile absolute pe care le relativizam, le subiectivizam de dragul cuiva.

Cineva care pleaca in “misiune” peste hotarele vestice, declara la vama un pian electronic, in ideea ca-l va cumpara de-acolo si-l va aduce pt biserica.(fals in declaratie,nu?). Un pastor cumpara case vechi, le renoveaza, le vinde: cineva care-i stia situatia o descrie printr-o scrisoare autoritatilor abilitate. Rezultatul? evaziune fiscala, fara dubiu! Comitetul bisericii, draga Cosmine Pascu? au decis: da bani la biserica din profit! Un alt pastor si amic pe care-l respect, ataca pe cineva intr-o intrevedere publica, apoi recunoaste ca a gresit, dar nu-si cere scuzele de rigoare in acelasi mediu…. sa continui? stiti si voi destule!

Imi vine sa urlu cand vad cata nedreptate se creeaza datorita subiectivitatii. Gratuite , de cele mai multe ori. Aceeasi oameni sunt propulsati in fata, dau din coate… bla-bla, nu ma mai consum sa mai scriu, n-are rost! Asa a fost si asa va fi!

Mi-am propus , totusi, in relatiile apropiate sa nu mai inghit, sa spun ceea ce e gresit (nu d.p.meu de vedere) cin din cel al Adevarului absolut. Platon sugera ca si Divinatatea este subiectiva (in ideea ca fiind intr-un sistem, judeca in sistem), dar subiectivitatea LUI este cea mai obiectiva.

Problema noastra este ca interpretam ca DUMNEZEU este subiectiv-subiectiv cu fiecare dintre noi. Ca putem fi subiectivi (adica sa fim ingaduitori cu scaparile noastre sau ale celor de care suntem legati) si sa soptim un “Doamne-Doamne” suav si nostalgic…

So: suntem subiectivi, este o realitate! Dar pana unde si cat ii sacrificam?

Vorba Patratosului, mi-este pofta de Emetiral! adica “mi-este greata”!