Ma framanta de multa vreme problema subiectivitatii, a interpretarii oricarui fenomen in cheia proprie a experientelor, cunostintelor, sentimentelor, etc. Ma gandeam sa fac un studiu de caz bine inchegat si documentat - slabiciunea cuiva pe care-l respect - dar n-am avut vreme si cred ca nu trebuie sa preget la a lansa acest subiect.

In viata de zi cu zi, intalnim o data cu fiecare om cu care interactionam, un punct de vedere propriu. Uneori ni se pare absurd atat argumentatia acelei persoane, cat si obstinatia cu care se tine de ceea ce crede despre ceva. De cele mai multe ori - datorita protocoalelor, conformismului si respectului - evitam la a ne confrunta deschis cu acea persoana. Putini avem curajul lui Razvan Cristian de a ne spune punctul de vedere.

Bun, dar fiecare dintre noi suntem subiectivi. Ne facem prieteni pt ca ni se pare ca avem afinitati si interese comune; ceilalti -treaba lor. Ne gasim parteneri tot pe baza subiectivismului : aici chiar exista o zicala care ne amendeaza subiectivismul , cica “dragostea e oarba!”.

Este subiectivismul o tara, o molie care roade imbracamintea sufletului? sau ne simtim atat de bine cu el incat merita sa-i sacrificam orice altceva ?

Sa dam exemple de subiectivism! sau nu? de ce nu? uite, eu pt ca n-am pedegree in biserica, m-am simti marginalizat (bun, sunt subiectiv - dar mi-au spus-o si altii!). Am resimtit chestia asta acut cand stateam de vreo juma’ de ora in audienta la big brother Paul Negrut la UEO (stia ca sunt la usa) si a fost introdus cu pompa baiatul unui pastor (imi pare rau ca nu mai stiu a cui era ) .

Am un prieten f. bun care, nefiind de vina, a iesit dintr-o casnice cu musca pe caciula, cu toate ca nevasta-sa era aia rea de musca. De ce? pt ca el era “vinitura”, ea era aia de familie buna!

Bun, sunt cazuri particulare, poate! Dar ce ne facem cu realitatile clare, cu adevarurile absolute pe care le relativizam, le subiectivizam de dragul cuiva.

Cineva care pleaca in “misiune” peste hotarele vestice, declara la vama un pian electronic, in ideea ca-l va cumpara de-acolo si-l va aduce pt biserica.(fals in declaratie,nu?). Un pastor cumpara case vechi, le renoveaza, le vinde: cineva care-i stia situatia o descrie printr-o scrisoare autoritatilor abilitate. Rezultatul? evaziune fiscala, fara dubiu! Comitetul bisericii, draga Cosmine Pascu? au decis: da bani la biserica din profit! Un alt pastor si amic pe care-l respect, ataca pe cineva intr-o intrevedere publica, apoi recunoaste ca a gresit, dar nu-si cere scuzele de rigoare in acelasi mediu…. sa continui? stiti si voi destule!

Imi vine sa urlu cand vad cata nedreptate se creeaza datorita subiectivitatii. Gratuite , de cele mai multe ori. Aceeasi oameni sunt propulsati in fata, dau din coate… bla-bla, nu ma mai consum sa mai scriu, n-are rost! Asa a fost si asa va fi!

Mi-am propus , totusi, in relatiile apropiate sa nu mai inghit, sa spun ceea ce e gresit (nu d.p.meu de vedere) cin din cel al Adevarului absolut. Platon sugera ca si Divinatatea este subiectiva (in ideea ca fiind intr-un sistem, judeca in sistem), dar subiectivitatea LUI este cea mai obiectiva.

Problema noastra este ca interpretam ca DUMNEZEU este subiectiv-subiectiv cu fiecare dintre noi. Ca putem fi subiectivi (adica sa fim ingaduitori cu scaparile noastre sau ale celor de care suntem legati) si sa soptim un “Doamne-Doamne” suav si nostalgic…

So: suntem subiectivi, este o realitate! Dar pana unde si cat ii sacrificam?

Vorba Patratosului, mi-este pofta de Emetiral! adica “mi-este greata”!

Cunosc cativa oameni de calibru din mediul evanghelic (si cred ca sunt mult mai multi, ca n-am cum sa-i cunosc pe toti ) care mi-au marturisit ca nu sunt cosumatori ai produselor expuse in blogosfera. Ma intrebam cu de nu, ca doar aici e un tinut propice ( trendy, dar cam znob si pseudo-elitist ) lansarii si vehicularii fara oprelisti a conceptiilor evanghelice. Incepand de la framantarile legate de desconspirare, de la buzduganele vorbelor tari invartite deasupra capului spre zdrobirea inamicilor de orice fel ( un caz care m-a intristat si pe mine a fost porcairea lui Iosif Ton si mai apoi a lui Radu Gheorghita ) am inceput sa ma gandesc daca merita sa mai zabovesc pe aceste taramuri.

Asa ca am inceput sa vin cu motive pro si contra pe care sa le pun in balanta si sa vad in ce parte se-nclina.

PRO:

1. e o metoda facila de a comunica si de a defula
2. e o zona a realitatii in care nu trebuie sa cenzuram ce avem de spus
3. dar e o zona a realitatii care ne poate facilita creearea unui nucleu de fuzionare a crezurilor , motivatiilor, valorilor si perspectivelor miscarii evanghelice
4. prin intermediul blogosferei am interactionat (mi-e teama sa folosesc termenul “a cunoaste” ) cu o gramada de oameni cu care n-as fi avut cum altfel
5. am legat prietenii cu unii dintre cei de la pct.4 - putini, ca n-am o multitudine de prieteni nici in afara blogosferei
6. implicit, am schimbat idei si opinii cu cei de la pct 4&5
7. am folosit blogosfera ca sa transmit semnificatia si importanta valorilor in care cred si care-mi ghideaza existenta

CONTRA:

1. am fost de multe ori neinteles - neajunsul limitarii comunicarii in scris - sarind in ochi mai mult partea negativa, distructiva a ideilor aruncate pe esichierul blogosferei, fiind atacat si jignit -gratuit , cred eu
2. am avut perceptia ca efortul meu se zadarniceste cu fiecare zi petrecuta deasupra tastelor, ca investitia mea e virtuala, fara substanta si fara ecou
3. am participat - de multe ori neutru, dar a fost indeajuns ca sa ma mahneasca - la eruptiile orgoliilor unor personagii ale blogosferei, interactionarea lor ducand la tunete si fulgere ( binenteles, cu iz de dragoste crestineasca, nu? )
4. am vazut cum au fost - si poate inca mai sunt - manjiti cu noroi, porcaiti, oameni care au cu adevarat un trecut, dintr-un spirit justitiar demn de Sancho Panza, de catre unii care fie n-au un trecut similar, fie au unul minuscul, urias doar in tara pigmeilor
5. am vazut cum cei de la pct 3&4 au aruncat vorbe si acuzatii pe care cred ca nu le-ar fi desprins din faza de gand intr-un dialog tete-a-tete cu persoana pe care tocmai au jignit-o
6. am vazut lipsa crasa de toleranta
7. am vazut cum blogosfera poate deveni - sub presiunea rudimentara a unora - similara bancii de pe ulita sateasca, unde adevarul este denaturat, subiectivizat, particularizat, unde zvonul si parerea proprie trebuie sa fie linia la care sa adere toata lumea si sa devina litera de lege
8. am ajuns ca o potentiala relatie cu o anumita persoana sa devina imposibila datorita prejudecatilor care mi le-a infipt in gandire comportamentul blogosferic al acestuia: si asta e un lucru rau, stiu sigur!

Probabil ca mai sunt multe, dar am scris sub impulsul momentului, nu m-am gandit de vineri ce voi scrie Marti . Da, e clar pt mine ca m-am expus riscului atacurilor indat’ ce am conceput acest blog, da ma intreb daca merita sa-mi folosesc energia in batalii virtuale, cand in lumea concreta sunt atatea batalii pe care le ocolim ( si multe din cauza extenuarii datorate timpului petrecut in blogosfera si duelurilor virtuale). Nu sunt profet, nu stiu care va fi viitorul acestui mijloc de comunicare, nu stiu daca ISUS va fi fost bloger, etc, dar stiu ca asa cum este folosit astazi de catre noi, evanghelicii, n-are un rezultat vadit pt largirea Imparatiei Cerurilor - e unul dintre mandatele cu care ne place sa defilam, nu? dar de cele mai multe ori, teoretic, adica virtual.

HRISTOS a inviat! O realitate transformata in salut la care putem raspunde - asa cum expuneam in postarea trecuta - fie din rutina, din atractia maselor, fie pt ca acest adevar trezeste, zgaltaie launtricul nostru, inlocuind lentoarea cotidiana cu bucuria si pacea care intrece orice pricepere: Adevarat a inviat!

Patratosu are o postare - Isus “loser-ul” - in care dezbate importanta Invierii pt certificarea veridicitatii discursului lui ISUS si relevanta acestei realitati pt intelegerea activitatii LUI pe durata celor trei ani pre-crucificare. Intrebuintand ca unitate de masura a importantei discursului lui ISUS, abordarea lucrarii Sale de catre contemporani, conchide ca - fara Inviere - ISUS n-ar fi fost decat o alta dezamagire a istoriei ideilor, un “loser” - folosind sintagma Patratosului. Mesajul lui ISUS - facand abstractie de Inviere - avea ceva deosebit fata de cele care i-au precedat sau i-au urmat: inchinarea in duh si adevar, dragostea pt vrajmasi, etc. Mesaje mult mai putin clare si coerente au starnit valuri in urma lor, au creat scoli sau chiar religii. Un astfel de caz a prezentat Patratosu nu de mult.

Problema discursului lui ISUS rezida in asumarea dumnezeirii proprii; privarea acestui mesaj de realitatea Invierii, l-ar fi transformat , intradevar, pe ISUS intr-un clovn (asemeni acelui autopretins mesia care, suspus torturii si iminentei executiei , a trecut la mahomedanism), sau intr-un nebun dezaxat (asemeni celor care, fara medicatia corespunzatoare, se pretind Napoleon), intr-un “loser” -in acceptiunea Patratosului, intr-o dezamagire - in formularea mea.

HRISTOS a inviat!..so what?

Acest so what? exprima lipsa de ecou, de freamat al launtricului propriu la aceasta realitate care a strafulgerat Istoria si Spatiul doar o data pentru totdeauna, irepetabil si inimitabil. Un adevar a carui forta de penetrare este direct proportionala cu deschiderea si capacitatea noastra de absortie; nu este un mesaj siluitor, torpilant, ci unul care trece usurel, ca un susur bland pe langa inimile noastre!

Oare nu-L transformam noi pe ISUS intr-un “loser” prin lipsa noastra de combativitate pe piata ideilor religioase? ori in iarmarocul sufletelor? Oare n-am facut din ISUS un produs de piata, vandabil si impopotonat de dragul tolerantei, al nediscriminarii? Oare n-am diluat si alterat discursul si Invierea lui ISUS prin acceptarea compromisurilor: divortul, avortul, homosexualitatea, ordinarea femeilor, etc ?

Oare intristarea sau stingerea DUHULUI SFANT nu-l transforma pe ISUS intr-un “loser”?

…ahaaa, deci noi avem responsabilitatea de a certifica realitatea si forta tumultuoasa a INVIERII! asa sa ne ajute DUMNEZEU!

HRISTOS a inviat! Adevarat a inviat! Iata o formula de salut atat de cunoscuta si caracteristica acestei sarbatori. O formula de salut care este imbracamintea unui concept neobisnuit si greu digerabil pt intelect: cel al invierii lui ISUS HRISTOS din morti intru mantuirea fiecaruia dintre noi. O formula de salut care s-a incetatenit pe meleagurile noastre, o auzim la vecinii nostri, o auzim la radio sau televiziune: cine ar fi crezut in urma cu - sa zicem - 25 de ani, ca acest adevar va fi proclamat in felul acesta? Amintiti-va, cei care aveti varsta necesara pt a-si aminti , ca pe vremea cand promovarea lui ISUS era un lucru prohibit, acest salut exterioriza o traire launtrica veritabila, intensa, curajoasa, aflata sub stressul desconspirarii si al coercitiei. Era o vreme in care bucuria interioara se exprima - in limite impuse de factorii exteriori - mult mai vivace si mai aproape de cea a apostolilor. Este acum o vreme in care, fara a mai exista acei factori presanti de acum 20 de ani, bucuria noastra s-a ofilit, s-a decrepit, s-a chircit. Salutul acesta plin de seva devine formalitate, conventional, evanescent. Incet-incetisor, continuand pe aceasta panta descedenta a indolentei credintei si a impietririi bucuriei, vom ajunge ca in loc sa raspundem cu adevarat a inviat, sa raspundem, chiar daca nu ad litteram, cel putin prin atitudine cu un so what? trendy, tupeist, egocentrist. Aceasta e evolutia pe care o prognozeaza nu Brucan sau mai stiu eu ce profet prafuit de vremi apuse, ci linistea si condescenta - daruri ale bunastarii - care ne caracterizeaza crestinismul nostru cel de toate zilele.

Adevarat a inviat! - nu doar la Paste, ci si in viata de toate zilele, nu doar la TV sau frontispicii, ci si in greutatea relatiilor cu cei din jur, nu doar la inchinare in temple si altare, ci si in inima si mentalitate.

Adevarat a inviat! Asa sa ne ajute DUMNEZEU!

Azi se-mplinesc patru luni de cand am conceput acest blog. Pt cei care ati crescut copii pe bune, stiti ca pana la 4 luni trebuie hraniti exclusiv cu lapte - ideal lapte de la sursa, adica al mamei , iar apoi incepe introducerea treptata a unor alimente nealergene, etc - diversificare se numeste acest proces. Eu tocmai ar trebui sa-l incep in blogosfera!

Recunosc ca totul a pornit de la o frustrare puerila: eram un vizitator si comentator fervent al Patratosului si dintre cei care eram obisnuitii locului, ma numaram printre cei care nu aveau “poza” - adica o identitate vizuala.

Am cunoscut oameni interesanti si placuti prin intermediul sau datorita blogosferei (R.C.,Pety, Wes, dl.Cristalin, Camix, etc) , am legat prietenii cu unii dintre ei(M.C.), alte prietenii le-am intarit datorita blogosferei(Romuluss), iar alte prietenii au ramas imune la impactul blogosferei(D.F.).

Am incercat sa scriu asa cum incerc sa traiesc: curat, pacifist, tonifiant pt alergarea pe calea credintei. Nu stiu cat am reusit… dar am incercat, e drept fara sa transpir prea tare .

Am incercat sa evit confruntarile izvorate din orgolii (pe care m-am tot ferit sa le ranesc!) si am facut pasi inapoi manat de-un spirit impaciuitor - chiar cand poate eram indreptatit sa contraatac.

M-am tot muncit sa pastrez intacta motivatia scrisului meu: sa lansez ceva in lumea virtuala care sa aiba reverberatii pozitive in ratiunea fiecarui cititor. Daca in prima luna eram mirat ca se gasesc oameni care sa ma viziteze (evident, nu ma raportam la Patratosu - care e la distanta de ani-lumina ca nr de vizitatori!), mai apoi am descoperit ca fie trebuie sa le ofer ceva, fie trebuie sa abandonez acest proiect. Am decis atunci ca, in ciuda timpului restrans, voi incerca sa impartasesc cate ceva semenilor…sontanc-sontanc , dar pana la urma ma simt cat-de-cat util.

Am vrut sa detinem/detineti si un loc comun, interactiv, off-topic - de aceea am creat pagina “Loc de dat cu gandul”.

Afara de spam-urile pe care le-a retinut automat wordpress-ul, n-am cenzurat pe nimeni! Am avut si multumirea sa vad ca cei care scuipau fiere pe alte meleaguri ale blogosferei, aici se comportau decent. Sper totusi sa nu aduca blogul meu a muzeu, mausoleu sau cavou!

Multumesc celor care m-au vizitat: in primul rand celor din blogroll, asumandu-ne interesul mutual! De-asemenea, multumesc celor care au comentat, sau doar m-au vizitat incognito.

Imi doresc ca tot ceea ce facem in acest “spatiu” sa se incadreze in domeniul giuvaierelor! Si postarile sa nu fie niciodata p(r)ostari ! Asa sa ne ajute DUMNEZEU!

Sarbatori fericite cu DOMNUL HRISTOS!

Viata fiecaruia dintre noi o putem incadra intre primele amintiri care le avem despre noi insine si ultima suflare. Intre aceste doua pozitii ale existentei proprii gasim idealuri (ceva de genul “cand am sa fiu mare” - la diferite scari de maturitate ) ganduri, framantari, experiente. Toate acestea - si multe altele, binenteles, ca doar suntem fiinte complexe - insumeaza istoria fiecaruia dintre noi. Si toata alergatura noastra se intinde - uneori de-a dreptul lamentabil - intre idealul atins si cel nadajduit. Lamentabil? - da, pt ca idealurile noastre sunt pe zi ce trece tot mai mici, tot mai individuale, tot mai concrete, tot mai urgente. Spunea cineva ca definitia unui om poate fi determinata de caii-verzi dupa care alearga.

Uneori, prea rar - realizez asta cu fiecare an ce se-adauga in pusculita varstei mele - ma opresc sa ma chestionez asupra insemnatatii idealului pe care-l alerg. Merita au ba? Dar de cele mai multe ori, invers proportional ca varsta cucuielor , alergam instinctiv sau manat de pasiuni efemere, ori chiar din inertia maselor, ceva de genul “run, Forrest, run !” .

Un ideal atins este un ideal expirat. Asta ne invata experienta: cum atingem ceva, cum dorim altceva! Casatoria cere copii, facultatea cere licentiere, licentierea cere master, masterul cere doctorat, masina cere garaj, garajul cere casa, etc. - grosso modo luat. Cam asta e perimetrul in care se-nvart si se intretaie alergaturile noastre, poate de la carpe diem la nosce te ipsum. Introspectia, analiza motivatiilor, urmarirea potentialelor traiectorii ar trebui sa ne-ajute sa discernem intre sprintul intins si alergatura in zig-zag si sa rafinam cautarea indispensabila si singura implinitoare- cea a nemuririi si mantuirii - de cele pragmatice, consistente pe termen scurt.

Petre Tutea spunea “fara nemuriere si mantuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are in el ideea nemuririi si mantuirii, nu e liber. Seamana cu berbecul, cu capra, cu oaia…“

Intrebarea care e bine-venita oricand pe parcursul cursei “incotro ma-ndrept?” trebuie insotita de “si de ce?“

Cat de mult ne gandim la moarte ? Cat de mult ne apasa gandul mortii ? Al mortii noastre, nu al disparitiei generatiei noastre, nici a speciei umane sau a universului. A iesirii noastre ca indivizi din Istorie. Moartea e un fenomem ce se petrece la persoana intai. Tot ce e inafara persoanei intai singular intra in categoria discutiilor si comentariilor despre acest subiect. Tot ce nu se incadreaza aici — in perceptia individuala, se va inscrie in perimetrul aspectelor conceptului de finitudine.

Conceptul de finitudine face referire la asumarea mortii individuale. La nivelul societatii exista o refulare sociala a mortii (1), o reticenta si o ignorare a acestui fenomen. Philippe Aries in Essai sur l’histoire de la mort en Occident du Moyen Age a nos jours - citat de Andrei Marga (2), sustine ca oamenii sunt constienti ca exista moarte dar se comporta ca si cum nu ar exista, eliminarea ei - inlocuita cu o “angoasa difuza si anonima” - din constiinta publica fiind o caracteristica a mentalitatii contemporane.

Jurgen Habermans sustinea ca lumea moderna isi ia reperele normative din ea insasi, spre deosebire de precedentele care apelau la transcedent (3), transcedentul insusi fiind indepartat, atenuat, desacralizat si chiar negat, iar conceptul mortii ii urmeaza traiectoria.

Moartea si taxele sunt ineludabile - stim cu totii aceasta butada anglo-saxona. Chiar daca la macronivel, societatea, fiind in perpetua si neostoita alergare - cheia succesului , nu se opreste sa cugete asupra acestui fenomen, individul, in patratelul lui de existenta este fortat sa se confrtunte cu el, cel putin cand vede un cortegiu funerar. “Moartea-i ici, moartea-i colea, moartea-i pretutindenea” - versurile unui poem de sorginte engleza care tocmai asta reflecta: nolens-volens ne vom intalni fiecare moartea !

Exista vreun remediu pentru aceasta angoasa ancestrala?

Crestinismul este prin excelenta o religie a Invierii. Nu a eternei reintoarceri, nu a metempsihozei, nu a contopirii cu Brahman. Esenta crestinismului se invarte si se centreaza pe moartea si invierea lui ISUS. Dar pentru a exista o Inviere, trebuie sa existe moartea - pe care Ioan Damaschin (4) o definea ca despartirea sufletului de trup.

Nichita Stanescu indemna: “transforma-te-n slova sa nu te manance viermii!”. Creatia ne poate scoate din anonimatul crunt in care ne arunca geniul mortii ? Dar ISUS spunea ca viermii vor roade orice comoara care nu este localizata pe teritoriul Imparatiei Cerurilor si unde e comoara noastra, acolo va fi si inima noastra.

Ap. Pavel si Petru, respectiv pleiada de martiri ai crestinismului au orientat centrul de greutate al acestui fenomen mult mai aproape de eternitate, balanta atarnand in favoarea iesirii din Istorie. Sa fi fost doar extremism similar celui promovat de organizatiile teroriste? Sau sa fie vorba doar de ceea ce cita Petre Tutea ca fiind definitia crestinului adevarat :”sa crezi in ceea ce nu este de crezut, sa speri in ceea ce nu este de sperat si sa iubesti ceea ce nu este de iubit” (5) ?

In cele din urma, spunea Petre Tutea, “cine slujeste lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului” (6). Prin analogie, cine slujeste lui ISUS HRISTOS este obsedat de nadejdea mostenirii Cerului.

—————————————————————————————

(1) Andrei Marga, Religia in era globalizarii, Ed.EFES, Cluj-Napoca, 2006, pp.239

(2) ibidem, pp. 231

(3) Jurgen Habermans, Discursul filosofic al modernitatii, Ed.ALL, Bucuresti, 2000

(4) Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed.Scripta, Bucuresti, 1993, pp.202

(5) Petre Tutea, Batranetea si alte texte filosofice, Ed.Viitorul romanesc, Bucuresti, 1992, pp.67

(6) Petre Tutea, 321 de vorbe memorabile, Ed.Humanitas, Bucuresti, 1993, pp.73

Am auzit in seara aceasta o predica in care a fost inserat la un moment dat versetul acesta din Faptele Apostolilor 13:36 “Si David, dupa ce a alujit celor din vremea lui, dupa planul lui Dumnezeu, a murit, a fost ingropat langa parintii sai si a vazut putrezirea“. David, dupa planul lui DUMNEZEU, trebuia sa-si serveasca generatia cu ceea ce a primit ca si talente, abilitati, daruri. O viata plina de aventura si adrenalina, de impliniri si esecuri, de vai adanci si coline inalte - o viata concentrata intr-o expresie fada, banala :”a slujit celor din vremea lui”. Omul dupa inima lui DUMNEZEU, cel ales sa fie imparat pe cand era inca un baietandru si pazea oile, omul care a repurtat o biruinta care a devenit emblematica in luptele inegale si injuste de peste veacurile ce i-au urmat, omul acesta a urmat un plan atat de simplu si de umil: si-a slujit generatia. Prin fiecare fapta buna, prin fiecare realizare , el si-a servit generatia, a condus la emanciparea ei, la iesirea ei din mazga si anonimatul intunecat al necredintei, din incertitudinea si instabilitatea politica -in cele din urma. Ei, veti spune, dar au fost alte vremi…. poate ca da, dar David ar fi fost la fel si in zilele noastre sofisticate, nu credeti?

Intr-o perioada in care din ce in ce mai mlt se pune accentul pe viata particulara, pe religiozitate personala, pe descurcare pe cont propriu, pe patratelul individual, intr-o astfel de vreme suntem chemati fiecare dintre noi sa ne servim generatia. Cu ce avem mai bun, cu ce facem mai bine, cu mentalitatea noastra transformata de Duhul lui Dumnezeu, cu actiunile noastre care sunt pe invers fata de curent, cu vorbele noastre care trebuie sa devina alifie tamaduitoare, chiar cu un zambet cald ce vine dinspre Dumnezeu.

Investitia in comoara din CER trece, cred eu, neaparat prin ograda vecinului, prin banca colegului de scoala, pe la biroului tovarasului de lucru. Nu ne putem eschiva, nu putem eluda aceasta traiectorie: pentru a deveni posesorii bogatiei nedigerabila de viermi , trebuie sa ne conformam planului Celui Atotputernic. Adica sa ne servim generatia in care traim, in care ne-a asezat DUMNEZEU. A LUI sa fie slava-n vecii vecilor!

Cunosc un un tip - introducerea asta e uzuala, nu? - il cunoasteti si voi, probabil, care daca nu starneste sau intretine polemici, face clasamente, topuri, s.a.m.d., iar daca nu le face el, le preia din alta parte. E ceva rau in asta??? Da, in prima parte, da! In a doua, nu - doar ca atat eu, cat si Cosmin Pascu i-am atras atentia ca e cam subiectiv (daca e el pe pozitia 92, publica Top 100, daca e pe pozitia 49, publica top 50 ). Pe mine m-a cenzurat , nu mi-a dat drumu’ la comentariu si nu vad alt motiv decat ca uneori vad lumea mai mult patrata decat rotunda. N-am cenzurat pe nimeni in cele 3 luni de existenta blogosferica si nici n-am s-o fac, atata vreme cat nu contin injurii/injuraturi.

Nu exista - totusi - o legatura directa intre libertatea pe care-o pretindem si cea pe care ar trebui s-o oferim? Ce inseamna a bloca un comentariu care tinteste - in limitele bunului simt - spre propria-mi persoana sau spre derapajele mele? Este sinonim cu bagatul pumnului in gura? Daca da, si cam pare a fi asa, cat din bagatul pumnului in gura - la orice nivel, nu numai fizic - este crestinesc? Cam uitam ca nu suntem infailibili, obiectivi, evlaviosi, ca totul e o lupta cu firescul, pamantescul din noi.

Si eu m-am tot luptat - imi statea de mult in gat - cu dorinta de a face publica cenzurarea mea. Este prima data…iar daca am castigat sau nu lupta, inca nu stiu. Dar cel putin am defulat un piculet

PS: poza nu trimite la persoana cuiva, e pur si simplu haiosa si cam reflecta evolutia prognozata a omului postmodern.

A murit George Pruteanu. Pt mine el a reprezentat omul care a incercat sa ridice nivelul coltoral al vulgului. Emisiunile lui de la TVR1, care - fie vorba intre noi - s-a cam vestejit in incercarea de a fi o televiziune nationala cu rol de emancipare a maselor - erau interesante si motivante. Dar dupa ce-a intrat in politica, parca s-a metamorfozat intr-un Vadim Tudor ( genul de om de cultura cu spume la gura ) mai slab si mai putin alb la par. Nu degeaba au fost colegi de partid…si poate au folosit aceeasi medicatie???

Mie mi-a placut Pruteanu si imi pare rau ca a murit. Ca om politic, a pierdut ceva din menirea lui de pedagog. Nici macar Platon n-a reusit sa faca din fo\ilosof imparat. Pruteanu a incercat. Daca nu era in Romania, poate incercarea lui ar fi avut ceva mai nobil in ea. Asa, trebuie doar sa-l apreciem ca om. Si sa speram ca DUMNEZEU va mai ingadui sa apara oameni doritori sa cultive vulgu’.