Publicat de: ciprians | 12 04 18

Insemnari din subterana (3)

Trecura zile dupa zile, saptamani poate masurate si in cicluri de viata ale gandacilor de bucatarie care ma ingrozeau, spaima mea era de a nu deveni un vector , sa-mi populez si locuinta personala cu acesti colocatari ai camerei de garda. Ca o paranteza, mediul de lucru a fost propice si prietenos, direct proportional cu faptul ca nu s-a catidicsit nimeni sa-mi dea un dulapior in cele vreo 9 luni cand am fost gestat acolo, ca sa fiu expulzat mai apoi spre o lume mai buna 🙂 . N-am fost expulzat, m-am autocatapultat eu de fapt, dandu-mi brusc demisia la furie cu 200/100mmHg tensiunea arteriala, ca reflex la o sicana ca intre colegi: consultam in Ambulator si, desi nu eram eu la internare, colega care era la internare a refuzat un pacient fara resurse, amarat si dificil ca patologie. L-am internat eu, dar mi-am dat demisia irevocabil.

Iata unde ne-a dus paranteza, spre finalul periodei subterane. Dar pana acolo, iata ca ma suna iar de la centru colega internista sa-mi prezinte o pacienta recent ajunsa la dansa in serviciu prin transfer de la Reanimare dupa ce fusese intubata…dar acum era muuult mai bine, era putintel incarcata si avea nevoie doar de tapotaj toracic si cateva zile de spitalizare – cam asa a sunat discursul dansei. Imi raspune prudent, evaziv si linistitor la intrebarile mele tintite. Ok, accept pacienta, care se pare ca va ajunge, din pacate, doar in cursul dupa-amiezii spre seara, dupa ce eu voi fi plecat. Ok, zic din nou, dar o rog sa-mi trimita o radiografie recenta…pat liber aveam doar la parter, iar la noi in musuroi, serviciul de radiologie era la etaj, fara lift, binenteles.

A doua zi dis-de-dimineata, de cum ajung la servici, colega care a fost de garda ma chestioneaza cum de am acceptat o astfel de pacienta, intr-o stare realmente alterata…imi fac mea culpa, realizez mai apoi ca am fost trisat cand consult pacienta si vad iesirea de la centru: desi epicriza era foarte succinta, prea succinta, fara a face trimitere punctata la lucruri elementare, realizez ca macar mi-a trimis radiografia cum am rugat-o…ceva-ceva tot a atins-o . Si nu o radiografie, ci vreo 7 , ca sa-mi ajunga, ca sa ma satur de radiografii :)) . Cand ma uit mai bine, nici macar o radiografie nu era a pacientei, erau sapte radiografii de la sapte pacienti diferiti si erau marcate ATI, deci erau de pe Terapie Intensiva. O greseala din graba? sa nu-i fi facut nici o radiografie acestei paciente? ce se vor face cand vor cauta aceste radiografii?  ganduri ce-mi trec repede prin minte, in timp ce pun bine-intentionat mana pe telefon ca sa-i anunt ca voi trimite cat de repede voi putea radiografiile si sa reinterez dorinta mea de a avea o radiografie de la aceasta pacienta (un troc nevinovat).

La celalalt capat al firului, dupa ce ma prezint si prezint situatia, se descatuseaza un ras batjocoritor si sunt mitraliat cu replica: cu aceasta pacienta ai luat teapa, colegu’, va muri la tine, am trimis-o ca sa moara la tine! Vad instant rosu inaintea ochilor, il vad pe Arafat, dar el nu e nici rosu, dar nici atat de abordabil pe cat se prezinta la televizorul din camera de garda…apuc replica si i-o trantesc colegei: auzi, cucoana, tine minte numele meu si cat traiesti matale pe mine sa nu mai suni! si i-am inchis telefonul in nas.

Am trimis radiografiile la centru din condescendenta fata de acei 7 pacienti si m-am zbatut si am stresat asistentele, am cumparat medicamente, am mobilizat si responsabilizat familia, orice si totul ca s-o redresez pe pacienta rroma (era de etnie rroma, uitasem sa va spun). Am facut pana la urma si tapotaj, iar pacienta s-a externat in stare de functionare.

N-a murit la mine cum si-a dorit colega de la centru  (cu care n-am mai vorbit ever) dar ma intreb pana unde pot merge infratite malitiozitatea cu nepasarea? si ce poate contrabalansa dorinta de razbunare?

Homo homini lupus…

 

Anunțuri
Publicat de: ciprians | 26 03 18

Platitudini(2)

enclava in deriva, asemeni unui atol ce ascunde-n intimitate apa dulce-a vietii , pastrand-o pt zile negre, ne-atinsa si ne-impartita, ne dorim din strafunduri sa fim relevanti si suntem gata-antrenati sa ne-nfratim cu diavolul pana(-i) trecem puntea

Publicat de: ciprians | 24 03 18

Insemnari din subterana (2)

de data aceasta e un pacient de-al vostru! imi spune hotarata vocea interlocutoarei, ceea ce m-a facut sa ridic iar garda, reamintindu-mi cu infrigurare prin ce trecusem nu de multa vreme. De ce e de-al nostru? intreb eu, preluand hotararea ei si reintorcand-o cu reverul in lung de linie. Este BK pozitiv, a replicat ceva mai domolita colega de breasla. Incep sa pun intrebari tintite si raspunde sec si apasat, dandu-mi senzatia ca joc singur tenis la perete. Desi intuiesc ca viata bate filmul pe care mi-l prezinta ea, accept sa trimita pacientul, repetandu-i de cateva ori ca-l voi consulta in prealabil , sa nu considere ca e un accept de internare.

Era undeva in jurul pranzului cand Ambulanta soseste, anuntata de  apartinatorii pacientului (fiica si pretenul ei), indeajuns de inversunati si revendicativi de la primul salut cat sa simt ca pun presiune ca sa-l internez. Fac o miscare de deschidere tactica si urc in Ambulanta ca sa descopar un pacient slab-slab, lipit efectiv de brancarda (parca corespondentul expresiei sarac-lipit pamantului). Nu-mi ia prea mult sa inteleg din nou ca suntem depasiti ca mijloace pt a intrezari ca putem face fata unui astfel de caz in unitatea noastra monospecializata, asa ca pun observatiile mele pe hartie si anunt echipajul Ambulantei ca trebuie sa duca pacientul le Spitalul Judetean, unde ar trebui internat la Terapie Intensiva (privirea asistentei de pe ambulanta ma face sa simt limpede ca facem parte din familii diferite).

Ma duc sa iau in piept vartejul intrebarilor apartinatorilor, dublate de limbajul non-verbal ce nu lasa loc de echivoc. Cu calmul si hotararea dobandite in Franta, nu in acasa, le explic de-a fir in par decizia mea; aflu mai apoi ca erau nemultumiti pt ca fusesera purtati dintr-un spital local (unde pacientul se degrada sub ochii lor) la Spitalul Judetean (unde nu li se explica nimic, iar pacientul era din ce in ce mai rau) si considerasera ca internarea in bietul nostru spital e sansa lui. Ne despartim in termeni cordiali, nu inainte de a ma fi intrebat ce au de facut, fiind anuntati de colega din Spitalul Judetean ca pacientul are tuberculoza.

Peste mai putin de o ora, suntem sunati in Camera medicilor, dar se cere expres cu Directorul Medical; eu pusesem deja la curent colegii cu gravitatea acestui  caz si potentialele presiuni ce vor sa vina de la centru, asa ca colega care detinea functia de Director Medical a stat tare pe pozitie, desi la celalalt capat al firului se vorbea indeajuns de rastit ca sa auzim si noi…se facea apel mereu ca pacientul ar fi fost BK pozitiv, adica cu tuberculoza. Directorul medical repeta ceea ce sustinusem si eu: vom accepta pacientul cand va fi stabilizat si intr-o stare clinica care sa-i permita tratamentul pt tuberculoza. Zbang…telefonul este inchis cu furie de la centru .

Incep sa sune si telefoanele mobile ( nu al meu, nu cred ca aveau numarul meu, ce bine!),  aud povesti, devin erou principal, dar intuiesc ca sunt cam negativ si negativist per ansamblu. Who cares, am incercat sa salvez acel om, neingropanadu-l in fundatura in care lucram

Rumoare, fervoare, stupoare … cand o cineva de la centru , amica de-o viata cu Directorul Medical ne anunta ca singura parghie pe care marsau cei de la centru – cum ca pacientul are tuberculoza – e o minciuna sfruntata, pacientul e BK negativ  si ei stiau asta, dar incercasera sa se foloseasca de o minciuna pt a scapa de un pacient-problema.

Incredibil la ce se pot preta unii, incredibil….au anuntat chiar si familia ca pacientul avea tuberculoza

Cazul parea rezolvat pt noi, sau cel putin pt mine, caci nu mai eram de garda sau la internari in acea saptamana.

Apoi, nu pot sa inteleg docilitatea unora dintre noi….Vinerea, in jurul orei 11 , aflu ca pacientul este internat incognito de o colega. Mie mi se pare ca recunosc radiografia, colega imi confirma rusinata ca l-a acceptat impaciuitoare, dar ca, de fapt, pacientul e stabilizat. Nu se cade sa vad pacientul, nu e colegial sau fair-play, dar cer sa-i vad (spre bucuria colegei mele) tomografia toracica pe care o cerusem celor de la centru sa o faca.

Rulez imaginile si imi exprim cu voce tare incredintarea ca dupa cum arata acele imagini, orele ii sunt numarate si cu siguranta spitalul nostru va fi o fundatura pt pacient.

Din pacate, ziua de Luni imi confirma premonitia. Pacientul s-a degradat Sambata, colega l-a trimis la centru in pofida opozitiei fatise a celor de-acolo, a fost internat la Terapie Intensiva unde a facut stop cardio-repirator.

Mie mi-a ramas ca un gust profund amar si desgustator nivelul la care s-au coborat cei de la centru pt a scapa de un pacient grav. Minciuna ca mod de te descurca, minciuna care ne-a intrat ca popor pana-n maduva oaselor. Minciuna cu care ma voi mai confrunta mai apoi…

Publicat de: ciprians | 20 03 18

HaiOs (12)

Cea mai buna unealta pt a-ti valida experienta supranaturala prin care ai trecut, cea mai buna metoda de a-ti confirma minunea care ti-a rascolit viata si ti-a zguduit  etajera cu valori este de a-ti depana trairea unora care fac din promovarea acestora un modus vivendi…daca pe fata lor vei citi ne-dumerirea si daca  vor schimba rapid subiectul spre ceva ordinar, plat si nescorburos, da, atunci poti fii sigur ca ai trait ceva ce transcede putinta normalului!

Publicat de: ciprians | 4 12 16

Ne-dumerire (9)

Vazand aproape zilnic timp de peste patru luni un pacient pe Terapie Intensiva, am remarcat cum lupta arzatoare, pe viata si pe moarte de apucare a definitoriului si  esentialului se transforma treptat-treptat si inexorabil intr-o cautare a maruntului cotidian, cautare care creste in intensitate proportional cu starea de revigorare a pacientului….

…cand realizez cu cata inversunare, constanta  si risipa de energie ne pierdem si ne diluam in conflicte, obiceiuri, apucaturi si lucruri marunte care nu mai au nici o insemnatate sau  greutate in momentele existentiale, in clipele „de foc”  prin care va trece orice fiinta nascuta, nu pot sa nu ma ne-dumeresc, intrebandu-ma cu ce ar  trebui sa ne zgaltaie zilnic  DUMNEZEU  ca sa incepem realmente sa traim?

 

Publicat de: ciprians | 16 11 16

Ne-dumerire (8)

Ma paste de ceva vreme o ne-dumerire crasa: intr-o lume nebuna-foc, ‘n care consumerismul ubicuitar falfaie paroxistic din aripi redbulliene, crestinismul asezat si echilibrat nu (ne) mai ofera destula adrenalina, obligandu-ne efectiv sa ne pedalam ciclic ciclismul pe drumuri abrupte de munte, sa ne  parapantam setea si sa ne parasutam golul ?…WWJD walking in my shoes?

Il est ou le bonheur?

Publicat de: ciprians | 12 05 14

HaiOs (11)

Situatia creata de Dmitri Rogozin (un fel de Liviu Dragnea al nostru  😉 , dar la alta SCARA si cu alta armata in spate) si declaratiile lui belicoase la adresa noastra, a romanilor, respectiv raspunsul in dodii  dat de presedintele nostru mult-iubit ***, seamana izbitor de mult cu situatia obisnuita  din curtea scolii, unde spaima liceului, malacul prost si fara minte , cu chef de scandal, provoaca neincetat, iar cei vizati, cunoscandu-si limitele, se fac ca n-aud sau raspund anturajului cu o superioritate aproape parinteasca  „iarta-l, doamne, ca nu stie ce zice! ”  :))) , dar, ne-uitand sa se uite tematori peste umar, ca poate-poate i se nazare goliatului sa treaca la fapte.

Si ca sa fie si mai izbitoare si vadita situatia, rusoaica lor – Sharapova – o batu zdravan (iar) pe (poate singura)  speranta (Halep) la o replica adevarata data Maicii Rusiiiia.  😦

 

*** intrebare:  oare de ce mult-iubitul nostru presedinte crede ca votka a fost cea care a vorbit din Rogozin???  😉   Sa stie dansul direct si nemijlocit ceva despre starile provocate de votka?  De ce nu amfetamina din Rogozin, sau mai stiu eu ce alt drog ?….

Publicat de: ciprians | 27 03 14

Nedumerire (7)

S-a facut ceva valva in legatura cu moartea doctoritei anesteziste in Franta. Ba ca ne inrobim acolo, ba ca se profita de noi…opinii aruncate-n dreapta si-n stanga ba de unii, ba de altii. Am alte chestii de gandit si de facut ca sa ma intereseze ce crede alde nu stiu cine  „pe sticla”. Dar azi, la intrarea in garda intr-un spital care practic nu exista in aceeasi epoca cu un spital oarecare din Franta, cineva incerca sa ma convinga cat ii este de greu unui medic roman in Franta. Cat de muncit si robit este, cat e de lung programul, etc-etc, preluand constiincios si consecvent, pare-se, propaganda breaking news-urilor….

In ultimii trei ani, am practicat aproape 2 ani ca pneumolog (rezident si mai apoi, specialist), in doua zone diferite din Franta, atat geografic, cat si ca mentalitate: prima data in nord, a doua oara in sud.

In tara noastra cea de toate zilele (mai toate afurisite), incepusem sa iau tratament antihipertensiv pe baza de stress de pe la 35 de ani, profesia „implinindu-ma deplin si oferindu-mi satisfactii fara-numar, fara-num….”  😀  Ei- bine, in Franta am fost „eliberat de boala” , daca ar fi sa folosim limbajul lui Pustan; de fapt, placerea si implinirea de a munci acolo, avand toate mijloacele la indemana,  m-au eliberat de stress si frustrare. Si, de-asemenea, sansa egala, aprecierea, respectul, toate capatate instant sau in timp foarte scurt, spre deosebire de lipsa lor sau cel mult fiind scuipate printre dinti de sistemul romanesc si acolitii lui.

As putea sa fac o paralela intre ce puteam face acolo si cu ce ma framant aici, dar nu in asta consta menirea acestei postari.

Nu vreau sa bagatelizez cazul acestei doctorite, nu vreau sa dezbat cazul ei si ce a dus la aceasta tragedie,  dar nu pot sa nu-mi exprim nedumerirea: cum de nu reusim ca natie sa depasim stadiul in care folosim exceptia pe post de regula?  si cum de nu reusim sa depasim stadiul in care „excretam” nedigerate ineptiile vandute ca dupa colt  printr-un ciob patrat de sticla?

Publicat de: ciprians | 3 11 13

Insemnari din subterana (1)

Fara a avea ambiţuri de povestitor din punga-larga, am preluat titlul lui Dostoievski ca sa-mi deapan cateva experiente profesionale petrecute-n sistemul nostru medical cel de toate zilele, adica pur si simplu ordinar

Fara sa bravez, experienta de un an jumate’  din Franta as putea s-o definesc folosind metafora puiului care scoate capul in lumea mare din gaoace, sau, mai elitist, prin metafora pesterii … care pt noi e de fapt cavernă. N-as fi realizat grotescul cotidian si probabil as fi socotit aceasta realitate ca fiind  normalitate.

Stau inaintea tastaturii si nici nu stiu de unde sa incep…de la lipsa crasa si constanta a medicamentelor din spitale – in special cele provinciale, de la faptul ca trebuia sa le spun pacientilor ca computer-tomografia necesaracosta si spitalul nu poate plati, ca nu puteam face unele aalize ce se considera uzuale in mod normal, etc ….dar toate coexistand cu iminenta aparitie ca cardurilor de sanatate (un fel de punere a carului  inaintea  boilor), coexistand cu optimismul celor bine-infipti din breasla, castigand la negru mai mult decat omologii lor din Vest, coexistand cu nerusinarea declaratiei minstrului sanatatii pe postul national la o ora de varf ca stie ca posturile din spitale sunt scoase la concurs cu „dedicatie” si ca se da spaga….totul reducandu-se la lipsa de interes si la damboviteano-balcanicul motto „las’ c-o fi bine!”

…imparteam garda cu gandacii de gaz intr-o dimineata pe la ora 4.  Aud zgomote pe holul imens  – cred ca are pe putin 100 de metri. Ies curios sa vad cu ce ma procopseste soarta: un pacient atat de pricajit si suferind  ca mi-a stat inima-n loc. Abia respira si purta pe fata masca de oxigen prin grija celor de la Salvare. Dar fara butelie, fara oxigen. In cei 20 de km de la UPU judetean si pana la mine au terminat oxigenul.  Cat oxigen i-ati dat, fratilor? intreb eu precipitat. Vreo 6-7litri/min!   imi raspunde  asistenta a carei privire imi dezvaluia cu nonsalanta ca e obosita si plictisita de tot, da’ de TOT! Si unde-i oxigenul? continui eu in timp ce-l consult pe pacient. E gata, l-am terminat de mult! ...si saturatia? zic eu. Tot pe-acolo, 60-70%, vine raspunsul parca dintr-o cutie goala.

Imi dau seama rapid ca tratarea acestui pacient depaseste de departe mijloacele pe care le am la dispozitie.  Datele paraclinice imi confirma ca are indicatie de spitalizare intr-un serviciu de Terapie intensiva, ca l-as condamna daca l-as retine. Completez rapid documentele necesare, argumentandu-mi minutios decizia si-l re-trimit spre Spitalul Judetean, spre stupefactia echipajului ambulantei exprimata indubitabil prin gestul aproape provocator in care a luat fisa pacientului.

Ma asez linistit si astept continuarea. Care nu intarzie sa apara in mai putin de 30 de minute. Ma suna o specialista care imi repeta aproape spasmodic ca acel pacient are o patologie care se poate trata in spitalul nostru si ca trebuie sa-l accept. II repet ceea ce scrisesem deja in fisa lui. Ca trebuie internat rapid la Reanimare. Cum sa-l internez in reanimare? ce sa le spun celor de-acolo? ma-ntreaba ea, dupa ce repetasem de vreo 2-3 ori criteriile pe care – din pacate – acest pacient le intrunea. Moment in care rabdarea mea atinge apogeul si ii spun ca sunt sigur ca se va descurca si inchid telefonul.

Pana la ora 8.30 m-a mai sunat de vreo 2-3 ori. Apoi ma suna cu ceva de genul sa stii ca te-am spus  si-mi paseaza pe cineva cu voce grava, dreasa cu grija in timp ce ne conversam. Eram dispus sa primesc pacientul, dar dupa ce este stabilizat. Mi-a pasat pe altcineva care a trecut la santaj direct. Eu, neinduplecat, nu pt ca n-as fi maleabil, ci pt ca  stiam ca nu puteam ajuta pacientul in starea in care se afla.

Ne-am inteles sa-l primesc cand va fi stabilizat, Se lasa linistea pt vreo saptamana-doua. Sunt iar de garda si iar ma suna doamna doctor. Am un pacient care e pt dumneavoastra! imi spune cu triumf in glas. E acelasi? intreb eu, candid. Nu! vine raspunsul rece ca o rafala de ploaie de toamna tarzie. Dar cu celalalt ce s-a-ntamplat? pt ca nu mi l-ati mai trimis….insist eu sa stabilesc legatura.  Aaaaa, da! a fost internat pe Reanimare, a fost mai bine, dar a murit! a sunat raspunsul ei (il redau mot a mot) , la fel de frivol de parca as fi intrebat-o pe florareasa de la colt.

A fost mai bine, dar a murit!  Cam asta am putea spune si despre sistemul autohton de sanatate! …sic transit gloria mundi.

Publicat de: ciprians | 3 11 13

Diagnostic ratat sau tratament ineficace?

acum ceva vreme am bagat de seama ca Basil nu mai era el-insusi: ca se exprima sententios si inoportun in medii nepotrivite, folosind generic o titulatura care ne ingloba si pe noi, cei care fuseseram chemati sa mergem pe Cale umar la umar … cu intuitia si dexteritatea pe care le dobandim prin munca zilnica cu tot felul de oameni, am dedus ca e „ceva”  la mijloc si   am incercat sa indrept strambatatea ce se iţea.

Lucrurile pareau ca stateau pe-un SOCLU stabil, asa ca nu m-am mai implicat de nici un fel, de-aici aparand nedumerirea mea exprimata-n titlu.  Dar, pana la urma, nu noi suntem administratorii HARULUI, cu greu ne tinem si noi in picioare si putem doar spera ca toti sa avem parte de plinatatea prezentei LUI.

Older Posts »

Categorii