Evaluează asta:

Mi s-a intamplat nu o data sa fiu rugat sa consult cat mai repede posibil pacienti de diverse varste care au trecut prin infectie Covid, nefiind vaccinati. Si , desi unii au facut o forma cel putin medie, mai sunt indoielnici in a se vaccina si nu sunt sigur ca argumentia mea (care cuprindea si explicarea starii lor) ii va fi convins sa se vaccineze. Si atunci, firesc imi vine imboldul (deja declamat de un sef de clinica universitara din Bruxelles) ca pe viitor sa nu imi discriminez pacientii vaccinati si cu boli cronice, pacienti care nu s-au mai infectat covid si care asteapta docili sa le vina randul la consult, cand cei care nu se vaccineaza si fac boala (si de multe ori forme moderate sau severe) ne ocupa timpul in defavoarea celor care au inteles gravitatea situatiei pandemice si actioneaza rational conform recomandarilor. Binenteles ca, fiind medici, trebuie sa ne cenzuram imboldurile si sa ne ajutam pacientii, indiferent de sex, varsta, apartenenta religioasa, politica si a politicii de vaccinare, dar nu putem opri ratiunea sa faca astfel de observatii, iar principiul „Primum non nocere” ne guverneaza conduita medicala si nu numai.

Evaluează asta:

Se stie, se proclama , se reitereaza ca samanta crestinismului a fost udata de sangele martirilor, ca arena a fost locul unde crestinismul s-a validat.. Dar, iata, veacurile au trecut, vremurile sunt (mereu) tulburi, iar crestinismul (nostru) a retinut doar arena ca show, ca metoda de validare. Si nevoia de semnificatie intarita prin aplauze intr-un crestinsim in care smerirea stergarului si slujirea in anonimat sunt imperative si ineluctabile.

Evaluează asta:

Daca exista oameni care degaja un iz divin, inviorator si care te fac sa te gandesti la un DUMNEZEU viu, interactiv si pro-activ, tot asa , exista oameni care te fac (prin comportamentul lor) sa ajungi sa iti pui intrebari referitoare la existenta Celui pe care sustin si ei ca-L slujesc, referitoare la sensul caii pe care mergem si la veracitatea acesteia. E in regula sa ne punem intrebari…dar nu e constructiv si „fratesc” modul in care ajugem, suntem motivati sa ni le punem.

Evaluează asta:

E cel putin contrariant si poate nostim in acelasi timp  sa observi cum cei care cred intr-un crestinism al carui INTEMEIETOR a sustinut  minoritatea, a promovat adevarul si dreptatea ca fiind apanajul celor putini si slabi, a ramasitei (si una din valorile minoritatii),  se zbat acum sa devina dominanti, majoritari, sa impuna adevarul minoritar multimii, sa ridice elitismul si prosperitatea la rang de masura si tipar, avand ca efect marginalizarea si segregarea celor care nu se zbat sa  se impuna, celor care aleg sa ramana anonimi pentru  lume, asemeni celor 7000 de barbati din pestera vremurilor lui Ilie Tisbitul…si ma-ntreb atunci, oare INTEMEIETORUL ar mai avea loc intr-un astfel de crestinism sau ar deveni – paradoxal –  marginalizat, minoritar in insasi creatia Lui?

Evaluează asta:

Trecura zile dupa zile, saptamani poate masurate si in cicluri de viata ale gandacilor de bucatarie care ma ingrozeau, spaima mea era de a nu deveni un vector , sa-mi populez si locuinta personala cu acesti colocatari ai camerei de garda. Ca o paranteza, mediul de lucru a fost propice si prietenos, direct proportional cu faptul ca nu s-a catidicsit nimeni sa-mi dea un dulapior in cele vreo 9 luni cand am fost gestat acolo, ca sa fiu expulzat mai apoi spre o lume mai buna 🙂 . N-am fost expulzat, m-am autocatapultat eu de fapt, dandu-mi brusc demisia la furie cu 200/100mmHg tensiunea arteriala, ca reflex la o sicana ca intre colegi: consultam in Ambulator si, desi nu eram eu la internare, colega care era la internare a refuzat un pacient fara resurse, amarat si dificil ca patologie. L-am internat eu, dar mi-am dat demisia irevocabil.

Iata unde ne-a dus paranteza, spre finalul periodei subterane. Dar pana acolo, iata ca ma suna iar de la centru colega internista sa-mi prezinte o pacienta recent ajunsa la dansa in serviciu prin transfer de la Reanimare dupa ce fusese intubata…dar acum era muuult mai bine, era putintel incarcata si avea nevoie doar de tapotaj toracic si cateva zile de spitalizare – cam asa a sunat discursul dansei. Imi raspune prudent, evaziv si linistitor la intrebarile mele tintite. Ok, accept pacienta, care se pare ca va ajunge, din pacate, doar in cursul dupa-amiezii spre seara, dupa ce eu voi fi plecat. Ok, zic din nou, dar o rog sa-mi trimita o radiografie recenta…pat liber aveam doar la parter, iar la noi in musuroi, serviciul de radiologie era la etaj, fara lift, binenteles.

A doua zi dis-de-dimineata, de cum ajung la servici, colega care a fost de garda ma chestioneaza cum de am acceptat o astfel de pacienta, intr-o stare realmente alterata…imi fac mea culpa, realizez mai apoi ca am fost trisat cand consult pacienta si vad iesirea de la centru: desi epicriza era foarte succinta, prea succinta, fara a face trimitere punctata la lucruri elementare, realizez ca macar mi-a trimis radiografia cum am rugat-o…ceva-ceva tot a atins-o . Si nu o radiografie, ci vreo 7 , ca sa-mi ajunga, ca sa ma satur de radiografii :)) . Cand ma uit mai bine, nici macar o radiografie nu era a pacientei, erau sapte radiografii de la sapte pacienti diferiti si erau marcate ATI, deci erau de pe Terapie Intensiva. O greseala din graba? sa nu-i fi facut nici o radiografie acestei paciente? ce se vor face cand vor cauta aceste radiografii?  ganduri ce-mi trec repede prin minte, in timp ce pun bine-intentionat mana pe telefon ca sa-i anunt ca voi trimite cat de repede voi putea radiografiile si sa reinterez dorinta mea de a avea o radiografie de la aceasta pacienta (un troc nevinovat).

La celalalt capat al firului, dupa ce ma prezint si prezint situatia, se descatuseaza un ras batjocoritor si sunt mitraliat cu replica: cu aceasta pacienta ai luat teapa, colegu’, va muri la tine, am trimis-o ca sa moara la tine! Vad instant rosu inaintea ochilor, il vad pe Arafat, dar el nu e nici rosu, dar nici atat de abordabil pe cat se prezinta la televizorul din camera de garda…apuc replica si i-o trantesc colegei: auzi, cucoana, tine minte numele meu si cat traiesti matale pe mine sa nu mai suni! si i-am inchis telefonul in nas.

Am trimis radiografiile la centru din condescendenta fata de acei 7 pacienti si m-am zbatut si am stresat asistentele, am cumparat medicamente, am mobilizat si responsabilizat familia, orice si totul ca s-o redresez pe pacienta rroma (era de etnie rroma, uitasem sa va spun). Am facut pana la urma si tapotaj, iar pacienta s-a externat in stare de functionare.

N-a murit la mine cum si-a dorit colega de la centru  (cu care n-am mai vorbit ever) dar ma intreb pana unde pot merge infratite malitiozitatea cu nepasarea? si ce poate contrabalansa dorinta de razbunare?

Homo homini lupus…

 

Evaluează asta:

enclava in deriva, asemeni unui atol ce ascunde-n intimitate apa dulce-a vietii , pastrand-o pt zile negre, ne-atinsa si ne-impartita, ne dorim din strafunduri sa fim relevanti si suntem gata-antrenati sa ne-nfratim cu diavolul pana(-i) trecem puntea

Evaluează asta:

…de data aceasta e un pacient de-al vostru! imi spune hotarata vocea interlocutoarei, ceea ce m-a facut sa ridic iar garda, reamintindu-mi cu infrigurare prin ce trecusem nu de multa vreme. De ce e de-al nostru? intreb eu, preluand hotararea ei si reintorcand-o cu reverul in lung de linie. Este BK pozitiv, a replicat ceva mai domolita colega de breasla. Incep sa pun intrebari tintite si raspunde sec si apasat, dandu-mi senzatia ca joc singur tenis la perete. Desi intuiesc ca viata bate filmul pe care mi-l prezinta ea, accept sa trimita pacientul, repetandu-i de cateva ori ca-l voi consulta in prealabil , sa nu considere ca e un accept de internare.

Era undeva in jurul pranzului cand Ambulanta soseste, anuntata de  apartinatorii pacientului (fiica si pretenul ei), indeajuns de inversunati si revendicativi de la primul salut cat sa simt ca pun presiune ca sa-l internez. Fac o miscare de deschidere tactica si urc in Ambulanta ca sa descopar un pacient slab-slab, lipit efectiv de brancarda (parca corespondentul expresiei sarac-lipit pamantului). Nu-mi ia prea mult sa inteleg din nou ca suntem depasiti ca mijloace pt a intrezari ca putem face fata unui astfel de caz in unitatea noastra monospecializata, asa ca pun observatiile mele pe hartie si anunt echipajul Ambulantei ca trebuie sa duca pacientul le Spitalul Judetean, unde ar trebui internat la Terapie Intensiva (privirea asistentei de pe ambulanta ma face sa simt limpede ca facem parte din familii diferite).

Ma duc sa iau in piept vartejul intrebarilor apartinatorilor, dublate de limbajul non-verbal ce nu lasa loc de echivoc. Cu calmul si hotararea dobandite in Franta, nu in acasa, le explic de-a fir in par decizia mea; aflu mai apoi ca erau nemultumiti pt ca fusesera purtati dintr-un spital local (unde pacientul se degrada sub ochii lor) la Spitalul Judetean (unde nu li se explica nimic, iar pacientul era din ce in ce mai rau) si considerasera ca internarea in bietul nostru spital e sansa lui. Ne despartim in termeni cordiali, nu inainte de a ma fi intrebat ce au de facut, fiind anuntati de colega din Spitalul Judetean ca pacientul are tuberculoza.

Peste mai putin de o ora, suntem sunati in Camera medicilor, dar se cere expres cu Directorul Medical; eu pusesem deja la curent colegii cu gravitatea acestui  caz si potentialele presiuni ce vor sa vina de la centru, asa ca colega care detinea functia de Director Medical a stat tare pe pozitie, desi la celalalt capat al firului se vorbea indeajuns de rastit ca sa auzim si noi…se facea apel mereu ca pacientul ar fi fost BK pozitiv, adica cu tuberculoza. Directorul medical repeta ceea ce sustinusem si eu: vom accepta pacientul cand va fi stabilizat si intr-o stare clinica care sa-i permita tratamentul pt tuberculoza. Zbang…telefonul este inchis cu furie de la centru .

Incep sa sune si telefoanele mobile ( nu al meu, nu cred ca aveau numarul meu, ce bine!),  aud povesti, devin erou principal, dar intuiesc ca sunt cam negativ si negativist per ansamblu. Who cares, am incercat sa salvez acel om, neingropanadu-l in fundatura in care lucram

Rumoare, fervoare, stupoare … cand o cineva de la centru , amica de-o viata cu Directorul Medical ne anunta ca singura parghie pe care marsau cei de la centru – cum ca pacientul are tuberculoza – e o minciuna sfruntata, pacientul e BK negativ  si ei stiau asta, dar incercasera sa se foloseasca de o minciuna pt a scapa de un pacient-problema.

Incredibil la ce se pot preta unii, incredibil….au anuntat chiar si familia ca pacientul avea tuberculoza

Cazul parea rezolvat pt noi, sau cel putin pt mine, caci nu mai eram de garda sau la internari in acea saptamana.

Apoi, nu pot sa inteleg docilitatea unora dintre noi….Vinerea, in jurul orei 11 , aflu ca pacientul este internat incognito de o colega. Mie mi se pare ca recunosc radiografia, colega imi confirma rusinata ca l-a acceptat impaciuitoare, dar ca, de fapt, pacientul e stabilizat. Nu se cade sa vad pacientul, nu e colegial sau fair-play, dar cer sa-i vad (spre bucuria colegei mele) tomografia toracica pe care o cerusem celor de la centru sa o faca.

Rulez imaginile si imi exprim cu voce tare incredintarea ca dupa cum arata acele imagini, orele ii sunt numarate si cu siguranta spitalul nostru va fi o fundatura pt pacient.

Din pacate, ziua de Luni imi confirma premonitia. Pacientul s-a degradat Sambata, colega l-a trimis la centru in pofida opozitiei fatise a celor de-acolo, a fost internat la Terapie Intensiva unde a facut stop cardio-repirator.

Mie mi-a ramas ca un gust profund amar si desgustator nivelul la care s-au coborat cei de la centru pt a scapa de un pacient grav. Minciuna ca mod de te descurca, minciuna care ne-a intrat ca popor pana-n maduva oaselor. Minciuna cu care ma voi mai confrunta mai apoi…

Evaluează asta:

Cea mai buna unealta pt a-ti valida experienta supranaturala prin care ai trecut, cea mai buna metoda de a-ti confirma minunea care ti-a rascolit viata si ti-a zguduit  etajera cu valori este de a-ti depana trairea unora care fac din promovarea acestora un modus vivendi…daca pe fata lor vei citi ne-dumerirea si daca  vor schimba rapid subiectul spre ceva ordinar, plat si nescorburos, da, atunci poti fii sigur ca ai trait ceva ce transcede putinta normalului!

Evaluează asta:

Vazand aproape zilnic timp de peste patru luni un pacient pe Terapie Intensiva, am remarcat cum lupta arzatoare, pe viata si pe moarte de apucare a definitoriului si  esentialului se transforma treptat-treptat si inexorabil intr-o cautare a maruntului cotidian, cautare care creste in intensitate proportional cu starea de revigorare a pacientului….

…cand realizez cu cata inversunare, constanta  si risipa de energie ne pierdem si ne diluam in conflicte, obiceiuri, apucaturi si lucruri marunte care nu mai au nici o insemnatate sau  greutate in momentele existentiale, in clipele „de foc”  prin care va trece orice fiinta nascuta, nu pot sa nu ma ne-dumeresc, intrebandu-ma cu ce ar  trebui sa ne zgaltaie zilnic  DUMNEZEU  ca sa incepem realmente sa traim?

 

Evaluează asta:

Ma paste de ceva vreme o ne-dumerire crasa: intr-o lume nebuna-foc, ‘n care consumerismul ubicuitar falfaie paroxistic din aripi redbulliene, crestinismul asezat si echilibrat nu (ne) mai ofera destula adrenalina, obligandu-ne efectiv sa ne pedalam ciclic ciclismul pe drumuri abrupte de munte, sa ne  parapantam setea si sa ne parasutam golul ?…WWJD walking in my shoes?

Il est ou le bonheur?