Publicat de: ciprians | 28 06 08

Si totusi, crestinismul

Traim intr-o perioada in care Adevarul nu mai este dorit ca si concept tare (1), unic si indestructibil, in care insasi haituirea Adevarului este perceputa ca o lupta zadarnica – si ilogica – pt ca acel Adevar este credinta, adica nu exista in mod obiectiv (2). Adevarul ca si concept se naste intre noi, in spatiul interpersonal. Crestinismul este denigrat si dezbracat de meritele lui, facandu-se vadite doar defecte si slabiciunile lui (cruciadele, Inchizitia, etc), mergandu-se pana la a-l considera o stavila in fata progresului.

Dar oare cati stiu ca unul dintre pilonii democratiei – libertatea de exprimare – isi are obarsia in cerbicia cu care un crestin a gasit cu cale sa supuna in dezbaterii publice sau polemicii cu Papa si Curia de la acea vreme, tezele ce erau interpretate ca eretice? Acest crestin William Ockham este numele sau – a fost un avangardist al epocii sale, prin ideile noi sustinute si prin samanta unor concepte care vor da roada la multe secole dupa moartea sa, referindu-ne la libertatea de exprimare, separarea Bisericii de stat, conceptul proprietatii.

William Ockham a avut dispute cu papa Ioan al XXII-lea si cu urmatorii doi de dupa acesta, dar fara a submina institutia pontificala -asemenea protestantilor de mai tarziu – pornind de la interpretarea conceptului de erezie si la excomunicarea celor declarati eretici, analiza care se va metamorfoza in apologia libertatii de exprimare. In continuarea doctrinei separatiei Bisericii de stat, Ockham sustine ca papa este singurul la scala spirituala in masura sa poata pedepsi, declara pe cineva eretic si excomunica daca acesta refuza cainta si indreptarea. Un om poate sustine erezii in necunostinta de cauza, iar atata vreme cat doreste propria corectare, nu ar trebui judecat ca eretic, mai ales de catre papa. Scrierile politice ale lui Ockham sunt intesate de exemple biblice. Pornind de la promisiunea facuta de ISUS in Evanghelia dupa Matei 28:20 ca El va fi cu apostolii pana la sfarsitul vremurilor, se sustinedoctrina infaibilitatii papei conform careia acesta nu poate gresi in problematicile Bisericii. Ockham s-a opus acestei doctrine, argumentand ca pt a-Si tine promisiunea, Isus are nevoie de o fiinta umana care sa ramana credincioasa in orice vreme, putand fi oricine, inclusiv un copil proaspat botezat. Implicatiile acestei argumentatii sunt ample: intreaga institutie a Bisericii putand fi suspectata de a fi corupta. Rezulta ca orice opinie teologica ar trebui sa fie dezbatuta si disputata. In Dialoguri I.2.22, Ockham sustine ca orice asertiune filosofica sau teologica n-ar trebui sa fie condamnata solemn si oficial, deoarece in legatura cu ele, cineva sa poate fi liber sa discute ceea ce-i convine. John Milton va prelua in gandirea sa aceasta conceptie, el fiind considerat cel mai timpuriu aparator al libertatii de exprimare in istoria occidentala (3),(4).

Cum ar putea sa submineze crestinismul evolutia umanitatii, asa cum se tot speculeaza de la iluministi incoace? Cum s-ar putea opri procesul de secularizare a Bisericii? Ockham sustinea ca Biserica Catolica detine puterea spirituala de a se separa de lumea seculara. Aceasta convingere a sa il va face sa propuna doctrina separatiei Bisericii de Stat. Pe parcursul Evului Mediu, papii si imparatii rivalizau in obtinerea suprematiei in Europa. Deplasarea fortelor politice se facea in doua directii contradictorii : hierocratia – in care papa reprezenta puterea absoluta, intronand imparatul, si imperialismul, in care imparatul detinea puterea absoluta, desemnand papii. Pentru Ockham, existau doua domenii: domeniul spiritual, guvernat de Biserica si cel real, avand ca autoritate imparatul. Ockham a sugerat o a treia alternativa: atat papa, cat si imparatul trebuind sa aiba o traiectoria independenta, fiind egali ca si autoritate, dar fiecare pe domeniul sau. Aceasta propunere a parut insuportabila celor doua parti la acea vreme, dar a fost mai apoi preluata de Thomas Hobbes, John Locke si Jean-Jaques Rousseau in abordarile lor. Pentru Ockham separarea Bisericii de stat este o delimitare a idealului de real (3).

Si totusi, crestinismul a fost un promotor al evolutiei societatii europene – teza sustinuta de Max Weber in cunoscuta sa lucrare „Etica protestanta si spiritul capitalismului”.

Si totusi, crestinismul trebuie sa detina un nucleu tare care l-a mentinut nealterat in Istorie, ba chiar l-a transformat in motor al progresului economic, politic, social. Si al progresului gandirii. Un nucleu tare care este Hristos-Adevarul, in nici un caz doar o credinta, doar un adevar.

1. P.Engel, R.Rorty, La ce bun adevarul?, Ed.ART, Bucuresti, 2007

2. G.Vattimo,P.A.Rovatti, Gandirea slaba, Ed.Pontica, Constanta, 1998

3.http://plato.stanford.edu/entries/ockham

4. J.B.Schneewind, Inventarea autonomiei, Ed.Polirom, Iasi, 2003

Anunțuri

Responses

  1. Interesant articolul.
    N-am stiut ca Ockham sta la fundatia lui Milton, Hobbes, Locke si Rousseau.

  2. Mă bucur că ai revenit şi încă în ce forţă. 🙂

    Sunt bune sintetizările. Sunt un bun punct de plecare pentru o aprofundare a perioadei şi a evenimentelor.

    Statul şi biserica. Cred că unele din cele mai urâte „episoade” din istoria creştinismului au avut loc din cauza acestei asocieri şi a puterii enorme pe care a avut, astfel, statul asupra omului.

    Însă, pentru ca omul să poată accepta Evanghelia şi salvarea lui Dumnezeu cu inima deschisă, e inacceptabil ca decizia lui să vină în urma obligaţiei, forţării, ameninţării de către stat.

    Dacă ar fi rămas lucrurile la fel şi acum, am continua şi acum să ne omorâm dacă nu avem credinţă. Însă credinţa e un dar şi vine din dragoste, nu cu pistolul.

  3. adiD, multumesc! si cat traim, tre’ sa invatam, ca altfel…

    Camix, multumesc!
    eu cred ca la un anumit nivel, ne cam omoram si intre noi, fara sa lasam Statul sa intervina! 😉 oricum, nici nu cred ca-l doare pe el de noi f.tare, ca doar suntem minoritari-rau! 🙂


Categorii

%d blogeri au apreciat asta: