Publicat de: ciprians | 4 02 12

Jumatati vs adevar?

Inca n-am fost de cealalta parte a baricadei.  Adica, daca am fost bolnav, m-am tratat. Si cand va fi sa nu mai pot, voi dori adevarul clar si brut, indivizibil in jumatati digerabile si iluzorii.

In schimb, de partea aceasta am fost de cativa ani de zile si parca tot mai des. Mi-aduc aminte de cazuri diverse, unele mai apropiate de sufletul meu, altele cu implicatii strict profesionale, dar pe toate le patrunsesem pana-n profunzimea prognosticului cu ajutorul investigatiilor si experientei. Dureros de adevarate si  de concrete rezultatele.

Iar de cealalta parte a baricadei, speranta de nezdruncinat. Si planuri ce sunt siluite utopic  sa se transforme in realitate. Fara ocol si cat mai curand.

Si mai apoi, intrebari de asigurare, de genul „nu-i asa? ce credeti?”

Ah, ce sa raspund? De multe ori ma gandesc ca privirea mea spune mai multe decat ar trebui ca sa nu fac rau. Si incerc sa fiu cat mai profesionist. Adica, sa masluiesc ?!…

Ufff, uneori tacerea spune mai mult decat 100 de cuvinte. Dar, in aceste cazuri, tacerea spune ceea ce se doreste a se auzi.

E ciudat, suntem cu totii constienti ca exista un capat de linie unde trebuie sa debarcam. Dar ne amagim prin a evita intrebarile directe de genul „cat mai am? ce pot sa mai fac si cat ? ” . Daca ar fi sa fac un raport al experientei mele de pana acum, cei care au luat  adevarul in piept sunt in  minoritate (vs ceilalti, care sunt marea majoritate  ) .

Nu am prea am explicatii rezonabile pt acest fapt. Am putea vorbi de caracter, de tarie launtrica, etc. Dar suntem prea complecsi ca indivizi pt a maltrata o astfel de situatie (irepetabila) cu un tipar de interpretare univoc si rigid.

Mi-aduc aminte de istorisirea mortii bunicului din partea mamei de catre mama, in bratele careia a decedat subit, intr-o sambata dimineata, in timpul micului dejun. Subit si neprogramat (chiar daca, retrospectiv, mama isi aduce aminte ca bunicul ar fi povestit dimineata ca l-a visat pe tatal lui ca a venit sa-l duca….).  Dar, in fractiunile de secunda cand mama incerca sa-l ajute (crezuse, sarmana, ca s-a inecat cu ceva din cele din care manca), bunicul a realizat ca moare si i-a facut mamei semn cu mana ca totul s-a sfarsit. Bunicul a inteles ca s-a sfarsit. N-a intrebat pe nimeni (ca n-a avut timp), dar se astepta (vine o varsta cand asta ne mai ramane, sa asteptam). Si a inteles rapid.

Si-ntrebarea mea: cand suntem de cealalta parte a baricadei, oare chiar nu intuim nimic din ceea ce sta sa vina? Susotelile staffului medical, perfuziile, lantul nesfarsit al investigatiilor…  nimic din acestea nu ne zgadare instinctul de conservare?

Nu vreau sa supar pe nimeni, nu vreau sa banalizez cu o astfel de postare suferinta nimanui,  incerc doar sa-mi exprim nedumerirea faptului ca ne hranim cu jumatati de masura, cand probabil nu mai avem altceva de castigat si cand, probabil, adevarul ne-ar elibera. Pe toti, indiferent de ce parte a baricadei ne situam….pentru moment.

Anunțuri

Responses

  1. Draga Ciprian, cu permisiunea ta, indraznesc ca din uraganul de ganduri si emotii sa las sa se asterne cateva din acestea. In utimi trei ani am intalnit cadre medicale din mai multe zone ale Europei, lucru pe care tu cunosti cat de cat…
    Am intalnit „profesionistul de otel” – care fara menajamente a spus: „ce nunta, renunta la asa ceva, ai cancer…” am intalnit si care medici care au reusit adevarul medical sa-l trasmita intrun mod mai uman, mai bland.
    Dar ce-l mai revotator a fost in ultimele 48 de ore de viata pamanteana ale Esterei, cand a intalnit cadru medical la ATI Tg Jiu care nu e demna prin purtarea care avut-o fata de pacienta – Estera – sa fie numite fiinta umana!
    Dar tot in acest timp am intalnit si cadre medicala de un inalt nivel profesional si moral (persoanele de fata se exclud): medicul oncolog din Tg Jiu, sau echipajul de pe salvarea care pornise spre Tg Mures cu Estera…
    Profesionalizmul, dedicarea impletite cu finetea si sensibilitatea umana, au facut ca durerea, suferinta, chinul sa fie acceptate si depasite mai usor…
    Cu respect si pretuire,
    Ionel

  2. Ionel, ai putea sa ma informezi pe privat despre cele intamplate? sunt indurerat sa aflu trista veste, dar si foarte curios despre cele intamplate!


Categorii

%d blogeri au apreciat asta: